Trust
by Mithrandir
Promise I give to you.
Hope, the part you play, is trusting me to keep this promise.
Încrederea în oameni se construiește lent, treptat, pe baza interacțiunilor cu aceștia. Depinde cât de tare este interacțiunea și cât de des, fiecare activitate se va materializa într-o nouă cărămidă pusă la acest edificiu numit încredere.
Pentru că am putea privi totul ca o clădire. Mai mare sau mai mică, în funcție de câți oameni cunoaștem, de câți interacționează cu noi, etc. Fiecare cărămidă de acolo este de fapt rezultatul unei activități petrecute împreună. Stâlpii de rezistență pentru clădirea asta sunt reprezentați de promisiunile – explicite sau implicite – stabilite între participanți.
Oare cât trăiește o asemenea clădire? Până la primul cutremur – a se citi prima încercare a relației între cele două persoane? Aparent da. Dacă primul cutremur este trecut cu bine, atunci, printr-o lege a naturii fără corespondent în bruma de arhitectură pe care o știu, calitatea construcției crește exponențial.
Problema însă stă în altă parte. Fiecare minciună, fiecare gest neașteptat nu face altceva decât să transforme o cărămidă într-o simplă bucată de hârtie. Dacă ați jucat jocuri de alea cu castele din care eliminați piese până se dărâma, știți că o construcție poate rezista și cu câteva găuri. În funcție de unde sunt ele.
Numai că nu știi unde lovește minciuna spusă. Poate fi încălcarea unei promisiuni sau poate fi adiacentă cu o bucată de zid transformată anterior printr-o altă minciună. La un moment dat, inevitabil, totul se va dărâma.
Ce va urma după, nu se știe. Grămada rezultată este haotică, din cenușă poate renaște o pasăre Phoenix și se pot construi clădiri noi. Sau se poate construi un monument virtual din care se va învăța o nouă lecție.
