Two roads

by Mithrandir

The door opens. The edges meet.
Step through and you find yourself lost.
Stay where you are and you go nowhere.

Ultimul articol din seria drumurilor, unul din cele 2 drafturi despre care am zis că aș vrea să nu le public. Primul a fost publicat și făcut privat apoi, e timpul să apară și ultimul, la momentul potrivit pentru el. Va fi quote-heavy, link-heavy și foarte lung.

Pentru că e foarte lung, dacă vreți să săriți direct la concluzii sau la PS-uri se poate face. Nu va fi aceeași cantitate de informații dar poate fi recitit dacă se dorește. Și de acum să intrăm în topic.

«Life is a journey and not a destination». Practic, de la naștere și până la final, viața poate fi privită ca un drum, ca o traiectorie pe care o parcurge cineva. Poate fi un drum drept sau unul întortocheat, cu multe întoarceri și multe schimbări neașteptate de direcție.

În acest caz, dacă știm poziția (ce facem acum) și restul detaliilor cinematice (spre ce ne îndreptăm, cât de repede, ce planuri avem), ar trebui să determinăm traiectoria viitoare. Cel puțin teoretic, într-un model determinist așa cum ne-a obișnuit fizica aia studiată cândva.

Totuși, soluția e mai greu de obținut pentru că nu avem un singur drum de luat în calcul. De fapt, fiecare traiectorie este influențată și de ceilalți oameni cu care intram în contact. Dacă problema celor n-corpuri nu a putut fi rezolvată analitic, nici asta nu va putea. Mai ales că aici nu se mai respectă principiile clasice. În special acțiunea și reacțiunea nu mai sunt egale, cineva influențează pe altcineva mai mult decât este el influențat la rândul lui de persoana respectivă. Chiar și așa, simulări numerice s-ar putea face, totul ar fi determinist în continuare.

Totuși, demonul Laplacian nu poate exista. Dacă intrăm puțin mai în detaliu, vedem că acest drum nu este o simplă traiectorie. De fapt, există două drumuri, nu unul singur. Pe unul l-am numit 42 și pe celalt 52. Le găsiți sub alte nume și la Barbu, Arghezi sau pe-afară. Unul e orientat pe aspectele sociale, pe fun, pe o viață calmă, celalt e orientat spre satisfacerea setei de cunoaștere, pe experimentare și depășirea limitelor.

Ca și cum am asculta de o fizică stranie, mergem pe ambele simultan. Mai repede pe unul decât pe celalt până când distanța dintre noi și noi devine prea mare și atunci renunțăm la unul din ele. Poate mai revenim mai târziu pe celalt, depinde de cel pe care suntem acum. Pentru că de la 42 la 52 se poate trece ușor după ce se obține impulsul necesar dar invers este mult mai greu. Un spațiu anizotropic cu legi stranii. Până și aritmetica e stranie, dacă încerci să păstrezi un echilibru între cele două numere nu vei ajunge pe 47. Este mult prea instabil și în timp te vei trezi sau mai aproape de 42 sau mai aproape de 52. Ca s-o iei invers, să refaci echilibrul, necesită cantități de energie diferite, în funcție de unde ești. Totuși, poți să gravitezi și să oscilezi în jurul acestui echilibru, dacă depui destul de multă energie și ești conștient că e un task foarte dificil. Un 42 pur e imposibil, un 52 pur e prea banal deci e bine să mergi pe undeva pe drumul din mijloc.

Până când iar intervine ceva și iar vezi una sau mai multe alternative în față de unde trebuie să alegi. Dacă mergem și mai în detaliu cu drumul ăsta vedem o infinitate de momente în care se putea face câte o alegere, unele din ele fără nici un rezultat semnificativ, altele putând duce la cu totul alte momente. Deja lucrurile depășesc sfera mecanicii clasice, ne apropiem de lucruri stranii cu probabilități negative și dualități particule-unde. A sta în momentele de meditație și a analiza potecile care plecau în anumite puncte și n-au fost urmărite este neproductiv. A rămâne ancorat în trecut căutând răspunsul la întrebări cu «Ce-ar fi fost dacă…?» e cea mai sigură cale spre o existență în care te plângi de ce e în jur și nu mai faci nimic altceva. Tot ce ai de făcut e să decizi mai departe.

Și ca să fie lucrurile și mai complicate, fiecare alegere, fiecare cotitură a drumului, este cauzată de apropierea sau depărtarea de drumul altcuiva. La final, dacă privim la nivelul maxim de detaliu, vedem că între 42 și 52 există o infinitate de nuanțe, așa cum între alb și negru există mii de tonuri e gri. Mai mult, așa cum avem și o întreagă paletă de culori, așa și aici există o întreagă colecție de poteci și drumuri, de decizii și evenimente. Și, ca să nu se poată prezice nimic, mai există și liberul arbitru. Acest free will face orice încercare de a formaliza întreg sistemul imposibilă. Mai ales că pentru a ajunge acolo trebuie identificat și un raison-d’etre pentru fiecare. Și dacă generații de filosofi s-au chinuit să facă asta și au reușit într-o anumită măsură (sau nu), nu are rost să mă complic și eu, eu nici pe-al meu nu-l știu exact :)

Revenind, cu toate că este extrem de complicat, universul ăsta prezintă câteva pattern-uri interesante. Pattern-uri care se repetă. Și care ar putea fi evitate dacă oamenii ar învăța istoria proprie foarte bine. «Those who fail to learn history are doomed to repeat it. Those who fail to learn history correctly – why, they are simply doomed.» Dar istoria se învață analizând greșelile și un om preferă să nu facă asta sau, dacă o face, să se gândească unde ar fi ajuns dacă nu ar fi făcut erorile comise. Începând cu cele mai recente și mergând înapoi cale de multă vreme dacă e cazul.

Pentru fiecare alternativă de drum, ca un mic exemplu de pattern, există un grup de oameni care merg în aceeași direcție. Nu e dificil sa se ajungă în situația în care te înțelegi foarte bine cu ei și devin prieteni. Numai că într-un mediu eterogen este posibil ca prietenii de pe un drum să nu se înțeleagă prea bine cu cei de pe celalt. Și atunci trebuiesc făcute alegeri, timpul se împarte în două, auzi bârfe pe care ai fi vrut să nu le auzi, etc. Ar fi acceptabil dacă nu ar fi existat și riscul ca cineva de pe un drum să-ți interzică să vorbești / să petreci timp cu cei de pe celelalte. Poate nu-ți interzice în mod expres dar fraze precum «nu-mi imaginez cum poți să pui problema așa» sau «aș prefera să nu dar faci cum vrei» sigur există. Asta dacă cele 2 grupuri în conflict fac parte din aceeași parte a lui 47. Dacă nu sunt în același semispațiu atunci e puțin mai ok. Cel mult ți se poate zice că nu ești productiv, că nu te ții de treabă sau că pierzi prea mult timp lucrând la câte ceva. Depinde de punctul de vedere.

Oricum, ideal ar fi ca nimeni să nu-ți comenteze deciziile legate de celelalte fire. Iar dacă nu se poate ajunge în situația asta ipotetică atunci e bine ca fiecare să-și facă propriul sistem de priorități și să-l folosească. E greu, e ceva ce se schimbă mai des decât ar putea fi formalizat. Sau, poti jongla cu ele până ce grupurile se vor obișnui și se vor împăca cu ideea. Există riscul să prioritizezi cum nu trebuie și să asculți de fraze ca mai sus ca să realizezi apoi că a fost degeaba și că ai pierdut ocazii bune. Eventual, mai sunt și surprize pe care vroiai să le faci și care nu mai pot fi făcute după anumite event-uri. Pentru că dacă drumurile mai multor oameni se apropie lent, separarea lor se face brusc sau din cauză că ponderea aia scade din ce în ce mai mult. Și cum acțiunea și reacțiunea nu sunt egale te poți trezi brusc la distanță mare de drumul pe care credeai că mergi în timp ce partea cealaltă deja a avut timp să găsească o altă direcție de mers. Cu cât te stabilizezi mai repede, cu atât e mai bine pentru toți. Și te stabilizezi mai repede dacă nu încerci să privești cele 2^n alternative posibile. După ce reduci toate alternativele la cele pe care le-ai luat și te uiți doar la ce mai e de făcut ajungi la o singură concluzie: «All we have to decide is what we do with the time that is given to us».

În momentul actual, drumul de urmat e simplu. Chiar dacă pare a fi cel mai puțin umblat. Nu se vede nici o bifurcație sau ceva, toate alternativele au fost închise pentru mine sau s-au înschis în timp ce mergeam spre ele sau le-am închis singur în viteza cu care s-au întâmplat evenimentele vara aceasta. Dar nu se știe dacă undeva nu va fi o nouă potecă, un nou drum. Ca acum 2 ani sau acum 4 ani… («Ce qui embellit le désert, c’est qu’il cache un puits quelque part…»)

PS-uri:

Acum, după ce ați citit acest articol, va fi mai ușor de înțeles ce a fost scris în cele de dinainte. În special cele din anul 1 și primul semestru din anul 2 și seria meditațiilor (în special cel cu Tantalus – primul, nu al doilea – care se referea cel mai mult la asimetria dintre aceste drumuri, asimetrie care stă și la baza titlului acestui blog). Oricum, nu complet, mai există lucruri care nu vor fi expuse public ci doar în urma unui request face-to-face doar după ce se depășește o anumită barieră. Un nivel de încredere care crește din ce în ce mai mult.

În cei 4 ani de când există acest blog, pe lângă articolele care au strânsă legătură cu drumurile, au mai existat și altele. Unele din ele au supărat persoane care au fost menționate în ele sau care au văzut alte mențiuni acolo. La fel ca anumite mesaje de pe Facebook. Deși uneori a urmat și mesajul de sorry, știu că unele supărări s-au menținut. Chiar și acum cu un nivel scăzut de aciditate, tot mai există potențialul să greșesc și să critic aiurea unde nu trebuie. Sorry, dar mai durează până ce va fi totul ok. Am trimis încă un mail de scuze unde mi-am amintit, e posibil să fi supărat și-n alte părți, îmi cer scuze.

Oricum, în ultima vreme mă bate un gând să renunț la a mai scrie pe pilgrimgray. Pe pgraycode voi mai scrie, mai am câteva articole în draft. Și ar cam rămâne singurul blog pe care-l voi mai folosi (de fapt, cred că și pe el îl voi reloca). Aici, probabil, vor mai apărea câteva articole puse pe auto-post. În rest, nu știu dacă mai am ce scrie aici. Deși nu a avut nici un scop inițial, simt că nu mai merge pe aceeași direcție pe care aș fi vrut eu să meargă.