Toata lumea a auzit de Octavian Goga, cat de cat. Cel putin cei care au de dat Bacul sau l-au dat deja. Aproape nimeni nu a auzit de Eugen Goga, fratele acestuia. Poezia “Doi frati” din volumul “Cantece fara tara” a lui Octavian descrie foarte bine relatia dintre destinele lor: “Aceeasi zodie amara le-a dat aceeasi ursitoare/Ii paste peste tot aceeasi soarta pe drumuri calatoare.//Pe unul l-a trimis sa scrie cu sange rosu pe zapada,/Paraginirea ce si-o striga Ardealul blestemat sa cada,//Iar altul scrie tot cu sange in coltul unei mahalale/Povestea fara stralucire a Romaniei neutrale…“. Cand am citit prima data aceasta poezie eram nelamurit cu privire la intelesul ei (nu parea a se potrivi cu descrierea Oltului si a Muresului) dar n-am dat importanta. Recent, am pus mana, insa, pe aceasta carte si am aflat relatia dintre ei, citind prefata. Daca nu era Octavian il aveam pe Eugen la Bac…
Romanul descrie zbuciumul unui roman, Andrei Retezeanu, fiu de boier, intors de la Paris cand a inceput Marele Razboi, care-si priveste concetateni cu superioritate si-si cauta locul lui in Romania. In cele din urma si-l gaseste dardupa ce veti citi 420 de pagini (format A5) pline cu evenimente constituite din actiuni umane impletite cu scene din razboi (putine si frumos descrise).
“Stramosii [...] nu sunt aceia cu cari se lauda o seama dintre compatriotii nostri, biete nume prizarite prin cine stie ce hrisoave, acte de danie sau procese pentru mosii. Stramosii sunt numai aceia cari si-au scris numele intr-o opera nemuritoare, cari au facut o cruciada, cari au sprijinit pe un Leonardo in epoca Renasterii, cari au razimat pe umerii lor o reforma ca a lui Luther, ori cari au schimbat cu varful sabiei harta lumii in vremea marii revolutii. Toti ceilalti sunt simple instrumente oarbe in mana naturii, pentru perpetuarea spetii. Stramosii sunt aceia pe cari ii poate revendica umanitatea intrega drept stramosi. “
“O vraje noua il chema prin rana ce primise, ca print-un tulnic rasunator. Pe urmele glontelui s-a strecurat in el o seva necunosctua. Ori aceea pe care o avea s-a intarit, supunandu-l unei tainice transformari [...] Era un fel de goana grozava de mesteri zidari, care se straduiau din rasputeri sa repare sapaturile dusmanilor din afara. Era o oaste de aparare navalita spre meterezele amenintate, prinsa in sarguincioasa munca de recladire, neodihnita, generoasa, in pornirile ei, si calda si pasioanta. Simtea in suflet, acum, aceeasi furnicare in jurul cetatii lui morale zdruncinate. Peste ruine se cladea ceva in graba aprinsa. Maini infrigurate aduceau var si caramdia. Zidurile se ridicau in el, noi si indraznete.“
“Stii cum eram mai inainte? Un fel de zburatoare ciudata, fara pamant, ratacitoare prin vazduhurile irealitatii, imbatata de lumina unui cer prea indepartat. Si a venit intr-o zi marele vanator al nostru, destinul, sagetatorul fara gres, m-a ochit cu sete, a intins sageata, a tras si m-a lovit in inima; da-te jos, pasare indrazneata! [...] m-am sculat intr-un tarziu cu minunea lui Pascal in suflet. [...] Astzi sunt altul. Sunt cu desavarsire altul.“
“Sunt in fiecare colde de pamant din aceasta lume Icari, pe cari i-arunca spre soare o vointa neinteleasa, Icari ce cad totdeauna pentru a imbelsuga pamantul de pe care au zburat. Ei fura ceva din bogatiile cerului atins [...] si se rostogolesc pentru a ingropa aceste particele din taina nemuririi in tarana care i-a zamislit.“
Pentru restul paginilor va recomand sa cititi romanul.
